Emoţiile
Nu poate exista o transformare a întunericului în lumină şi a apatiei în mişcare fără EMOŢIE. (Carl Gustav Jung)
Ora 20.00. Zgomotul produs de motoarele deja pornite se intensifică. Simt cum miracolul ce ne-a acceptat primitor începe să se dezmortească. Alunecă încet către luminile dispuse pe drumul ce-l are de parcurs.
E linişte. Unii urmăresc cu atenţie indicaţiile stewarzilor, în timp ce alţii privesc dezinteresaţi prin hublou. Este o noapte neagră. Sau aşa o percep eu. Poate din cauză că luminile oraşului sunt foarte departe şi singurul contact cu exteriorul sunt beculeţele ce clipesc ritmic, nervoase, indicând şi delimitând traseul.
Aştept cu nerăbdare finalizarea indicaţiilor. Consider că este de datoria mea să le urmăresc, dar am senzaţia că pierd clipe importante, în care aş putea savura decolarea.
În sfârşit! S-a terminat! Avionul prinde viteză. Simt cum pamântul fuge de sub mine. O clipă închid ochii. Emoţia care mă încearcă este sublimă. Ştiu că urmează “Momentul” şi mi-e teamă că pentru o clipă de neatenţie l-aş putea pierde.
Dar nu îl pierd! O forţa nevazută ridică aparatul şi pentru o fracţiune de secundă am impresia că eu am rămas jos. Dar îl prind din urmă şi mă ridic o data cu el. Urc. Urc din ce în ce mai sus. Atât de sus, încât acum simt că sunt una cu cerul. Oraşul a rămas departe. Este o masa diformă de luminiţe asociate, disociate, circulare, liniare. Atât este oraşul. O sursa de lumină sfărâmată în milioane de bucăţele. Iar eu sunt în cer şi cerul este una cu mine. Privesc în jur. Doamna din dreapta mea lecturează încă de când s-a aşezat. Se oprise – din politeţe, presupun – în timpul indicaţiilor stewarzilor. În dreapta îi stă fiul de vreo 14 ani, ce face nişte desene cu pixul pe o bucăţică zdrenţuită de hârtie.
Mă întreb câţi dintre oamenii care sunt acolo cu mine au simţit ce am simţit eu?
Mă întreb căţi dintre noi mai văd ce e de văzut şi mai simt ce e de simţit?
Lucruri mărunte, obişnuite, de care oamenii au uitat să se mai bucure…
Din nefericire, în căutarea asta nebună de inedit, oamenii plictisiţi au orbit, iar simţurile le-au amorţit. Caută nemaipomenitul, nemaivazutul şi nemaiauzitul, uitând să se bucure de lucrurile care le sunt la îndemână. Cred că dacă aceste lucruri ar avea puterea să îi strige, nu le-ar auzi.
Primăvara e în drum spre noi. Până să se instaleze avem timp suficient să învătăm să ne bucurăm de ea.
Haideţi să ne redescoperim şi să reînviem o dată cu natura!
Cuvintele nespuse sunt precum oamenii care nu se întâlnesc niciodată: ştiu că sunt undeva, fiecare la locul lui, fiecare semnifică ceva, dar nu se cunosc. Vă propun ca noi, oamenii, să ne cunoaştem. Haideţi să folosim cuvintele pentru asta. Lăsaţi un comentariu în care să descrieţi un sentiment, o senzaţie, un lucru pe care l-aţi conştientizat şi trăit la maxim. Orice v-a marcat într-un moment anume din viaţă. Orice v-a făcut să vă simţiţi sensibili, umani, profunzi. Orice v-a facut să SIMŢIŢI şi să VEDEŢI că sunteţi VII!
