Ştii să spui NU?
”Toate fiinţele, cu excepţia omului, ştiu că principalul scop al vieţii este să te bucuri de ea.” (autor necunoscut)
Adeseori am fost pusă în situaţia de a face lucruri pe care nu eram dornică să le fac. Şi asta din cauză că am fost incapabilă să refuz. Am avut diverse motive pentru a mă simţi obligată în vreun fel să accept.
Mi-a fost teamă să nu fie considerată rea voinţă sau să jignesc prin refuzul meu. Mi-a fost teamă să nu fie considerat egoism.
Am spus Da pentru că mi-a fost ruşine să amân ceva (deşi tare aş fi vrut o amanare!!) de teama de a nu fi privită ca fiind neserioasă. Sau pentru că ar fi înţeles că nu mi-ar fi făcut plăcere, deşi chiar aşa era!
Oricare ar fi fost motivul meu, lipsa de curaj de a refuza mi-a provocat neplăceri. Pentru că nu-mi doream să fac acel lucru, realizarea lui mi s-a părut extrem de neplacută. O corvoadă, aş putea spune.
Am facut de multe ori lucruri pe care nu mi le-am dorit. Nu pot spune împotriva voinţei mele pentru că nu ar fi corect. Pot spune că Eu m-am obligat PE MINE.
Această atitudine greşită provine dintr-o bază a fundaţiei educaţionale implementată de adulţi. Cum îmi place mie să spun, copiii sunt într-o anumită măsură şi până la un anumit nivel creaţia părinţior. Din dorinţa ca “produsul” lor sa fie ză best of ză best, părinţii pretind obedienţă copiilor: “Trebuie să fii cuminte”, “Nu ai voie să faci asta”, “Nu ai voie să spui asta”, pentru că ei consideră că ştiu mai bine de ce au nevoie copiii lor. Teoretic aşa este, numai că mulţi părinţi completează “solicitarea” cu: “Pentru că aşa spun eu” sau “Pentru că aşa e bine”, fără a oferi prea multe explicaţii.
Psihologii spun că atunci când interzicem sau când refuzăm trebuie să o facem într-un mod afirmativ. Să îi induci copilului obligativitatea dându-i impresia că este alegerea lui: “Nu crezi că ar fi mai bine să nu faci nu-ştiu-ce?”
Încastrarea în minte a Nu-ului ca obligativitate naşte impotenţa refuzului.
Dintr-o teamă inconştientă de a nu fi respinşi sau de a parea egoişti, unii dintre noi au mare dificultate în a spune NU.
Acceptarea, în cazul în care refuzul ni se pare imposibil, nu este altceva decât un DA fals. Un fel de atitudine de supunere pasivă. O pseudo-acceptare. Această atitudine poate genera adevărate conflicte, care au ca şi consecinţă o subevaluare a sinelui.
Dacă nu am învăţat să refuzăm, adulţi fiind trebuie să o facem, pentru că “Singurul secret al existenţei este să nu îţi fie teamă. Niciodată să nu îţi fie teamă de ce vei deveni.” (Buddha)
Mie mi-a luat ceva vreme să învăţ. A trebuit să muncesc mult pentru asta, dar acum ştiu cum să o fac. Fără să jignesc, fără să rănesc şi fără să mă simt EU rău făcând-o.
Este adevărat că uneori uit lecţia, dar asta se întâmplă din ce în ce mai rar. Tu ştii să spui NU?
