Eu încă îmi amintesc jucăria care mi-a marcat copilăria. Era un pluş care n-arăta nici a iepure, nici a om, ci era o combinaţie ciudată între cele două…
Nu-mi amintesc cum îi ziceam. Avea un nume, clar! Dar chiar nu mi-l amintesc. În schimb ştiu că într-o zi i-a picat un ochi şi am început să plâng isteric. Mama a încercat să-l repare ca să mă calmeze.
Pentru mine pluşul acela era un fel de „cel mai bun prieten”. E ciudat cum în copilărie ne putem ataşa foaaaaarte multe de un singur obiect, în rest plictisindu-ne super rapid de foarte multe alte jucării.
Acum vreo 4 ani mama mi-a arătat pluşul. Era rupt, făcut bucăţi. Mi s-a făcut pielea de găină… Dar da, l-am aruncat la gunoi. Însă privirea lui, aşa, fără un ochi (care picase iar între timp)… mi-a putut face pielea de găină.
Ron Fugelseth, un tată tânăr şi „creative director” la o agenţie de publicitate a făcut un video despre fiul său şi jucăria sa preferată – cei doi fiind inseparabili. Ron a animat jucăria aşa cum crede el că fiul său „vede” trenuleţul de jucărie.
Fiul lui Ron şi trenuleţul Stanley sunt de neseparat de doi ani de zile. Cei doi mănâncă împreună, dorm împreună, se joacă împreună…
Şi, în caz că asta nu-i destul de frumos, au trimis trenuleţul şi-n spaţiu:
Fiul lui Ron nu-şi va uita niciodată jucăria preferată. Însă noi, cei oleacă mai bătrâni… n-avem niciun video atât de drăguţ cu jucăria noastră.
Din seria: „Voi face asta când voi deveni tătic.”
Un răspuns
Jucaria mea era un urangutan de plus tot flocait si mama l-a spalat intr-o zi si carpele din el sau nu stiu ce material ca o lana a mucegait,si mi- l-a aruncat. Umblam toata ziua cu el in spate prin casa.