Povestea omului civilizat.

» Atenţie, urmează un articol diferit, calm, dar dur.

Locuiesc de şapte ani într-un oraş satelit al Bucureştiului: Pantelimon. Ştiu, mulţi îl asociază cu cartierul ce are acelaşi nume, faimos datorită unei trupe de nu-ştiu-ce gen de muzică, dar reprezintă două lumi complet diferite.

Zilnic fac naveta la o şcoala în Bucureşti unde îmi duc copilele. Singura modalitate de a ieşi din Pantelimon este un microbuz – maxi-taxi – ce are traseul pe toata şoseaua Pantelimon şi ajunge până în spatele pieţei Obor.

În câteva cuvinte, Pantelimonul a trecut la rangul de oraş în urmă cu 4 ani în mod abuziv: o localitate murdară, cele câteva străzi principale, deşi au fost refăcute de curând, sunt pline de gropi imense; străzile secundare sunt adevărate uliţe de pământ, în care atunci când plouă poţi intra până la glezne în noroi. Pretutindeni dai cu ochii peste tot felul de oameni de calitate îndoielnică. Bodegi împuţite în faţa cărora la ora 6 dimineaţa, pe cel mai mare ger, stau diverşi indivizi la băutură „pe datorie”.

Cred că în ultimii 15 ani poplulaţia oraşului s-a dublat. Şi numărul de case la fel. Foarte multi foşti proprietari de apartament de bloc şi-au tras câte o “vilă”, încercând sa scape de aglomeraţia metropolei si căutând liniştea în mediul rural. Aceşti oameni care pretind că vin din civilizaţie, care pretind că sunt civilizaţi, care au un aspect îngrijit şi pretenţii de oameni educaţi, aceşti oameni devin adevărate fiare în monstruozitatea numită “maxi-taxi”

În fiecare zi, la 7.30 deschid poarta, mă urc în acest unic mijloc de transport şi pornesc în călătoria către şcoală. Deşi sunt doar vreo 3 km, ajung la destinaţie în circa 30 de minute. La ora aceea, toată lumea merge la şcoala sau la servici. Prin urmare este super aglomerat. Ai impresia că în habitaclul acela neprimitor, murdar, neîncălzit şi plin de fumul de ţigară al şoferilor care stau la capăt de linie toţi în acceaşi maşină, sunt înghesuite un million de personae. Toată lumea este nemulţumită. Peste toţi pluteşte un aer negativ. Parcă apasă pe capetele tuturor, prin plafon. Se înjură mult. Călătorii între ei. Călătorii pe şofer. Şoferul pe călători. Fiecare îşi eliberează frustrarea în modul cel mai la îndemană.

Stau şi mă întreb: cât ne ia sa ne dezumanizăm? Cât ne ia să renunţăm la tot ce am învaţat şi la tot ce credem că ne reprezintă? De e omul ăla care a venit din “civilizaţie” s-a lăsat influenţat, în loc să reuşească să influenţeze? Sau mai bine zis, care este cel adevărat? Cel ce era la oraş sau cel ce a devenit? Cum să îi civilizăm pe alţii, când  noi renunţăm la civilizaţie? Cum să-i educăm pe alţii, când noi renunţăm la educaţie?

Încerc să găsesc circumstanţe atenuante acestei situaţii. Mă gândesc la faptul că problemele zilnice ne fac să dăm naibii tot. Dar este oare aşa? Suntem marcaţi cu spiritul de turmă. Majoritatea înghite minoritatea. Interesant este ca în momentul în care oamenii coboară din microbuz revin la ceea ce arătau a fi: civilizaţi. Dăm vina pe sistem, pe probleme, pe guvern, pe stat, pe finanţe, pe preţuri, pe lipsuri şi eu mai ştiu pe câte altele, când este vina noastră, de fapt.

Se spune ca omul sfinţeşte locul. Acesta este adevărul: noi reprezentăm locul, iar locul ne reprezintă pe noi. Se mai spune şi “spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”.

Concluzia la care am ajuns este că oamenii aceştia, “transformaţii”, nu se respectă suficient de mult. Dacă s-ar respecta, nu şi-ar permite sa îşi coboare nivelul, să se degradeze, şi să devină ceea ce nu consideră că sunt: necivilizaţi. Indiferent de conditii. Punct.