Profetul şi unul dintre însoţitorii săi veniseră într-un oraş să predice. Curând, un adept al învăţăturilor lui ajunse la el şi îi spuse: „Stăpâne, nu e decât prostie în acest oraş. Locuitorii sunt atât de încăpăţânaţi! Nimeni nu vrea să înveţe nimic. Nu vei preface niciuna dintre aceste inimi împietrite.” Profetul răspunse binevoitor: „Ai dreptate.”
Curând după aceea, un alt membru al comunităţii se apropie de Profet. Strălucind de bucurie, îi zise: „Stăpâne, te afli într-un oraş norocos. Oamenii tânjesc după adevărata învăţătură şi îşi deschid inimile cuvântului tău.” Mohamed zâmbi cu bunătate şi spuse iarăşi: „Ai dreptate.”
„O, stăpâne, rosti însoţitorul lui Mahomed, i-ai spus primului bărbat că are dreptate, iar celui care susţinea contrariul i-ai spus la fel. Totuşi negrul nu poate fi alb.” Mohamed îi răspunse: „Fiecare vede lumea aşa cum se aşteaptă ca ea sa fie. De ce să îi contrazic pe cei doi? Unul vede răul, celălalt binele. Ai spune ca unul dintre ei greşeşte; dar nu sunt oamenii de aici şi de pretutindeni deopotriva buni şi răi în acelaşi timp? Niciunul dintre cei doi nu a spus ceva greşit, doar ceva incomplet.”
(Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie – Nossrat Peseschkian)
Îmi aduc aminte de prostul obicei al unor prieteni de a imita tot ce spuneam si făceam la un moment dat. Asta se termina tot timpul cu o bătaie.
Mai târziu, m-am gândit de ce era atât de enervant pentru mine ca cineva sa mă imite. În mod normal, ar fi trebuit să-mi placă, fiindcă asta presupune că cineva îţi dă destul de multă atenţie, lucru pe care-l căutăm cu toţi.
După mai mult de douăzeci de ani, mi-am dat seama care era problema – nu îmi plăcea chiar tot la mine, unele lucruri chiar le urăsc, cu unele mi-e ruşine…
Exerciţiu
Îţi propun un exerciţiu relativ simplu prin care şi tu poţi cunoaşte părţi inconştiente din tine, pe care le accepţi sau nu.
Fă o pauză şi pune pe hârtie numele unor oameni care te irită şi toate motivele pentru care lucrurile stau aşa. Fii detaliat, pune situaţiile concrete în care sunt enervanţi.
Apoi fă următorii paşi:
- Notează ce te deranjează la persoana respectivă cu explicaţii şi exemple.
- Ce îi reproşezi, sau cum o acuzi că e?
- Acum încearcă să-ţi aminteşti când tu te-ai comportat la fel ca el/ea, când te-ai abţinut să reacţionezi cum face ea, sau când cineva te-a acuzat de acelaşi lucru.
- Care era motivaţia ta în acea situaţie, şi de ce te temeai (pentru tine)?
- Poţi accepta acum că şi acea persoană avea aceeaşi motivaţie sau că-i era frică?
Paradoxal, singura modalitate de a schimba această atitudine este să acceptăm că uneori suntem exact ceea ce criticăm mai tare la alţii, fără însă a ne acuza pentru asta.
Prima dată când am făcut o variantă a acestui exerciţiu, a fost în cadrul unui atelier al Lisei Bourbeau. Ne-a cerut să scriem pe hârtie două persoane dintre participanţi cu care nu am vrea să lucrăm şi motivul. Prima mea antipatie era o tipă – psiholog – care dădea sfaturi nesolicitate tuturor pe un ton fals încurajator. I-am scris numele pe hârtie alături de motiv, într-un limbaj tehnic, ca un diagnostic ‘Este prea intruzivă’. Ulterior, când s-a aşezat în apropierea mea, am tras cu ochiul pe foaia ei (apropos de intruziune) si am văzut numele meu alături de ‘Se bagă în seamă’. Nu mi-a fost prea uşor.
Exerciţiul m-a ajutat să văd cum frica de a nu fi descoperiţi cu adevărat ne-a dezvoltat un al şaselea simţ – ne ferim de peroanele care ne-ar putea răni spunându-ne adevărul şi avem relaţii ‘călduţe’, comode, cu oameni care ne sunt indiferenţi.
