Povestea băiatului cu ochii mari şi negri

Suntem nişte falşi. Nişte oameni mincinoşi, răi, perfizi. Ne ascundem în spatele degetelor, urmărim doar partea materială a tot ceea ce există pe lumea asta: lucruri, animale, relaţiile cu ceilalţi, orice. Nu ştim să simţim viaţa, nu-i vedem esenţa, nu ştim să apreciem lucrurile simple şi mărunte, nu vrem să fim mai buni. Când ai făcut ultima oară un gest cu adevărat frumos? Săptămâna trecută? O prostie, răspunsul trebuia să fie scurt şi concis: AZI!

Sunt nervoasă, în primul rând pe mine. Sunt supărată, dar o să îmi treacă pentru că ştiu ce trebuie să fac. Pentru că acum ştiu, acum încep să deschid ochii. Am scris articolul ăsta în tramvai, în drum spre casă. De ce aşa? De ce atunci? De ce acolo? Pentru că până acum câteva minute, pe treptele din faţa uşii tramvaiului unde stăteam şi eu, stătea un băiat, de până în 14 ani, foarte murdar, ţinând în mână o pungă plină cu chestii de fier. Tramvaiul e aprope plin, pe faţa băiatului se citeşte cu uşurinţă oboseala, aşa că scoate o altă pungă din buzunar, o aşează tacticos pe ultima treaptă şi se aşează pe ea (a nu se uita, hainele-i erau foarte murdare, el totuşi încerca să nu le murdărească mai tare). Oamenii îl ocoleau vizibil, de parcă avea bube. Nu cerşea, nu cerea nimic. Doar se odihnea şi se uita la oamenii din jur. Era la aproximativ 1 metru în faţa mea, de vreo 2 ori m-a fixat şi pe mine cu privirea şi i-am zărit ochii mari, negri. La o staţie după, pe la uşa unde stătea el au urcat 2 băieţi şi o fată pe la vreo 18 ani. Mai să-l calce în picioare deşi el le-a făcut loc cât a putut de mult. S-au oprit apoi lângă mine şi au început să vorbească despre telefoane scoţându-şi iPhone-urile din buzunare şi râzând de băiatul cu ochi negri, spunându-i pe un ton caracterizat de o ipocrizie crasă că el nu va avea niciodată aşa ceva. Cum le-a răspuns el cu privirea-n pământ? Aşa: „Şi eu aş fi vrut să am hainele curate…”

Am băgat efectiv capul în pământ. Cu doar câteva ore înainte, ţipam prin birou că nu îmi ajung banii să îmi cumpăr un telefon nou… iar el voia doar haine curate!

Uite aşa învăţ să apreciez lucrurile la adevărata lor valoare. Sunt o norocoasă pentru că am în jurul meu o mână de oameni care mă salvează, care îmi dau răspunsurile din valizele lor personale, care mă învaţă şi mă dezvaţă, care îmi sunt alături!

Nu pot decât să vă mulţumesc, şi nu prin vorbe, ci prin fapte, prin faptul că mă învăţaţi cum să simt că trăiesc, cum să apreciez lucrurile pe care le am şi oamenii care merită!