Suntem nişte falşi. Nişte oameni mincinoşi, răi, perfizi. Ne ascundem în spatele degetelor, urmărim doar partea materială a tot ceea ce există pe lumea asta: lucruri, animale, relaţiile cu ceilalţi, orice. Nu ştim să simţim viaţa, nu-i vedem esenţa, nu ştim să apreciem lucrurile simple şi mărunte, nu vrem să fim mai buni. Când ai făcut ultima oară un gest cu adevărat frumos? Săptămâna trecută? O prostie, răspunsul trebuia să fie scurt şi concis: AZI!
Sunt nervoasă, în primul rând pe mine. Sunt supărată, dar o să îmi treacă pentru că ştiu ce trebuie să fac. Pentru că acum ştiu, acum încep să deschid ochii. Am scris articolul ăsta în tramvai, în drum spre casă. De ce aşa? De ce atunci? De ce acolo? Pentru că până acum câteva minute, pe treptele din faţa uşii tramvaiului unde stăteam şi eu, stătea un băiat, de până în 14 ani, foarte murdar, ţinând în mână o pungă plină cu chestii de fier. Tramvaiul e aprope plin, pe faţa băiatului se citeşte cu uşurinţă oboseala, aşa că scoate o altă pungă din buzunar, o aşează tacticos pe ultima treaptă şi se aşează pe ea (a nu se uita, hainele-i erau foarte murdare, el totuşi încerca să nu le murdărească mai tare). Oamenii îl ocoleau vizibil, de parcă avea bube. Nu cerşea, nu cerea nimic. Doar se odihnea şi se uita la oamenii din jur. Era la aproximativ 1 metru în faţa mea, de vreo 2 ori m-a fixat şi pe mine cu privirea şi i-am zărit ochii mari, negri. La o staţie după, pe la uşa unde stătea el au urcat 2 băieţi şi o fată pe la vreo 18 ani. Mai să-l calce în picioare deşi el le-a făcut loc cât a putut de mult. S-au oprit apoi lângă mine şi au început să vorbească despre telefoane scoţându-şi iPhone-urile din buzunare şi râzând de băiatul cu ochi negri, spunându-i pe un ton caracterizat de o ipocrizie crasă că el nu va avea niciodată aşa ceva. Cum le-a răspuns el cu privirea-n pământ? Aşa: „Şi eu aş fi vrut să am hainele curate…”
Am băgat efectiv capul în pământ. Cu doar câteva ore înainte, ţipam prin birou că nu îmi ajung banii să îmi cumpăr un telefon nou… iar el voia doar haine curate!
Uite aşa învăţ să apreciez lucrurile la adevărata lor valoare. Sunt o norocoasă pentru că am în jurul meu o mână de oameni care mă salvează, care îmi dau răspunsurile din valizele lor personale, care mă învaţă şi mă dezvaţă, care îmi sunt alături!
Nu pot decât să vă mulţumesc, şi nu prin vorbe, ci prin fapte, prin faptul că mă învăţaţi cum să simt că trăiesc, cum să apreciez lucrurile pe care le am şi oamenii care merită!
9 răspunsuri
Buna dimineata, Bianca 🙂 foarte tare m-a impresionat povestea; tu crezi c-ar fi posibil sa-l revezi pe baiat? mie cred ca mi-ar placea sa-i pot trimite hainele curate pe care si le doreste… doar ca eu sunt asa departe; daca il revezi, poate din intamplare, poate vorbesti cu el… poate ii spui ca povestea lui a atins alte suflete
O să reîncep să circul destul de des prin zona respectivă, cu acelaşi tramvai. Dacă îl mai văd cu siguranţă îl opresc. Da, a atins suflete…Mulţumesc mult!
recomand tutror un pic de voluntariat la o asociatie umanitara..si veti vedea apoi viata cu alti ochi !
Vai ce drama !!! 🙁 cum sa se intample asa ceva!!!
Şi noi mai avem tupeul să ne plângem că nu avem nu ştiu ce gadget-uri, haine la modă, şamd….
Nu ai de ce să fii nervoasă pe tine. Copilul de care zici, dacă ar avea hainele curate, şi-ar dori apoi altceva. Din păcate aşa am fost educaţi (mai degrabă îndoctrinaţi) de societate: să fim consumatori. Şi chiar supravieţuirea în sine ţine de bani. Am citit undeva despre un studiu conform căruia fericirea creşte proporţional cu suma câştigată până pe undeva pe la 40 de mii de dolari pe an. Şi în momentul în care tu obţii gratificare câştigând, fireşte vei vrea din ce în ce mai mult. Oricum asta nu scuză comportamentul puştanilor faţă de copil. Dar la 18 ani încă eşti destul de cretinel (vorbesc din experienţă).
P.S. Faptul că te-ai simţit, şi că nu eşti complet apatică la vrajeala asta însemnă că eşti bună, în niciun caz „mincinoasă, rea, perfidă”.
Hai pa!
Sunt nervoasă pe mine pentru că nu am făcut mai mult, deşi poate că puteam! Dar măcar am conştientizat nişte treburi, am luat alte treburi în considerare şi am învăţat ceva! Ştiu că oamenii vor din ce în ce mai mult, oarecum mi se pare firesc…însă da, comportamentul puştanilor nu are nicio scuză…păcat că sunt şi oameni de genul, sper să se maturizeze odată cu înaintarea în vârstă…
Esti un om bu n Bianca .Daca ar fi mai multi parinti asa,cu siguranta adolescentii ar reactiona altfel in astfel de situati.Educatia primita de la parinti conteaza mult .Nu este suficient sa spui unui copil ce e bine si ce e rau,Trebuie sa te asiguri ca a si inteles.
Foarte impresionanta povestea ai dreptate maxima multi oameni din ziua de azi numai stiu sa aprecieze ce au….ei se uita numai la ce nu au nu se multumesc cu nimic exact cum este vorba aceea „Uneori in viata iti dai seama de valoarea unui lucru atunci cand esti pe cale sa-l pierzi ” traim intr-o lume plina de oameni rai unde predomina invidia si rautatea si unde se pune mai mult accent pe lucrurile materiale si vad ca ne ducem la vale pe zi ce trece, numai stim sa apreciem sa ne bucuram de oamenii din jur de un prieten adevarat de natura de animale de tot cea ce este frumos pe lumea aceasta pacat …si apropo de cei care radeau de baiatul respectiv nu-ti fa griji fiecare isi va primi ceea ce merita pana la urma in viata aceasta totul se plateste mai devreme sau mai tarziu